Cel mai mare dramaturg român acuzat de plagiat

Avem obiceiul să luăm drept bunuri ale noastre numele marilor scriitori români, fără să cercetăm cu adevărat felul în care şi-au dus viaţa şi istoriile pe care existenţa lor le-a născut. Discutam cu altă ocazie felul în care Eminescu nu mai este “citit”, ci “recitat”, nu este analizat, ci plasat în afara oricărei discuţii. Scrierile lui Caragiale stau mai bine la capitolul ăsta; el e mai accesibil pentru că e de râs, mai uşor de pus în scenă şi mai simplu de urmărit la televizor. Chiar şi-aşa, pentru că obişnuim să ne ascundem atât de bine după deget, foarte puţini dintre noi ştiu faptul că acest “cel mai mare dramaturg român” şi-a părăsit ţara pentru a-şi petrece restul zilelor în Germania, şi nu a mai dorit niciodată să aibă de-a face cu discursurile sforăitoare şi elogioase pe care i le închinau, de la distanţă, concetăţenii lui. Felul în care Caragiale se rupe, dezgustat, de “lumea miticilor” pe care el însuşi o prezentase în mod magistral, m-a făcut să mă gândesc, de multe ori de atunci, la cât de tare pot fi răniţi oamenii care ştiu să râdă de toţi şi de toate, cei care par să observe totul, dând impresia că nimic nu-i poate atinge. Evenimentul care a determinat o hotărâre atât de radicală a fost procesul - intrat în istoria literară sub numele lui Caion - pe care scriitorul l-a intentat în urma acuzaţiei de plagiat ce i-a fost adusă. Apărat magistral de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale a rezistat atacurilor la adresa talentului său, dar a cedat furiei dovedite de prostia şi făţărnicia pe care le aşezase în lumina reflectoarelor.

(Fragment dintr-o epistolă către Vlahuţă)
“Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul sunt viţii demne de compătimit.”

Alexandru Condeescu, I.L. Caragiale faţă cu justiţia, în deschiderea volumului “Procesul Caragiale-Caion”, editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1998:

“Puţini ştiu câte amărăciuni, obidiri, suferinţe şi necazuri ascunde râsul vesel al lui Caragiale, altfel om sociabil şi optimist de felul său. Prin râs, nenea Iancu a căutat leac atât pentru maturizarea unei omeniri unde totul era luat à la legère, cu superficialitatea inocentă şi tembelizantă a articolelor din presa vremii, cât şi pentru tratarea propriilor depresii şi dezamăgiri de vechi locuitor şi totodată etern călător (ca un Gulliver autohton) în Ţara moftangiilor. Spre mai buna cunoaştere a balcanicului calvar caragialian, prin publicarea dosarului procesului său cu Caion din 1902 (an în care Academia Română îi va respinge lui Caragiale de la premiere şi volumul de proze Momente), încercăm să punem la dispoziţia cititorului de astăzi, beneficiar şi el al avantajelor unui sistem constituţional după o jumătate de secol de comunism (tot un fel de fanariotism, dar cu faţă rusească), documentele juridice şi literare care să lumineze atât dedesubturile şi detaliile îndeobşte ignorate ale acestui episod celebru din viaţa unui mare scriitor al neamului, cât şi tradiţiile aproape seculare ale funcţionării justiţiei neamului său.”

Şerban Cioculescu, Detractorii lui Caragiale:

“În Revista literară, anul XXII, nr. 16, 30.XI.1901, de sub direcţia lui Th.M. Stoenescu, discipol al lui Macedonski, apare sub semnătura primului redactor Caion (Const.Al. Ionescu) un articol Domnul Caragiale, în care autorul Năpastei este învinuit de a fi plagiat drama sa după o piesă ungurească intitulată Nenorocul, datorită lui Kemeny István şi tradusă în româneşte de Alexandru Bogdan la Braşov în 1834. Caion alătură câteva replici din piesa maghiară de fragmentele româneşti corespunzătoare.
În numărul următor al revistei (10 dec. 1901), Caion revine cu un al doilea articol: Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat, cu rezumatul piesei maghiare şi cu o nouă punere pe două coloane.
Directorul Revistei literare se grăbeşte a suspenda pe Caion din calitatea sa de prim-redactor, desolidarizându-se de colaboratorul său, care, la cererea lui Stoenescu de a-şi dovedi învinuirea, nu putea prezenta decât două foi volante tipărite cu litere chirilice, cuprinzând titlul cărţii şi două scene (nr. 18, 20 decembrie 1901).”

Şerban Cioculescu analizează în detaliu dovezile care conduc la ideea că atacul asupra lui Caragiale a fost orchestrat de Macedonski, cel care duce un adevărat război împotriva “greilor” literaturii momentului (Maiorescu, Eminescu şi ceilalţi); este cunoscută teribila luptă ce se purta în epocă între părintele simbolismului (şi, implicit, precursorul modernismului) românesc şi oamenii Junimii, între care se detaşa evident Caragiale, cu zeflemelile şi ironiile lui muşcătoare, cu refuzul lui de a primi orice încercare de împăcare.

“Ura lui Macedonski se explică felurit. În primul rând, trebuie luată în seamă otrăvirea unuia ale cărui produse prolifice nu reuşiseră să-l fixeze în opinia literară. Apoi, Macedonski, din punct de vedere lingvistic, era un aderent al şcolii etimologiste, combătute de Maiorescu, şi al cărei ortografie o respectă cu sfinţenie la data de care ne ocupăm (1902). Duşman de moarte al junimismului, Macedonski şi-a dezlănţuit furiile stăpânite, tocmai cu prilejul procesului Caion. În timp ce opinia publică se lămurise de neseriozitatea lui Caion, Macedonski îl îmbrăţişează cu o naivitate de necrezut.”

Sigur, criticul îl condamnă pe Macedonski fără drept de apel şi mă alătur opiniei cu un singur amendament, pe care îl simt necesar pentru a completa perspectiva. Purtarea sa poate să fi fost reprobabilă, însă, cel puţin din punct de vedere literar, timpul îi va face dreptate lui Macedonski, multă vreme ţinut în umbră datorită conflictelor violente cu marii clasici: scoaterea lui la suprafaţă va duce la identificarea momentului în care poezia românească iese de sub “vraja eminesciană” şi păşeşte mai departe, evoluţia ulterioară a lirismului fiind determinată în mare măsură de efortul acestui poet, pe care marii descoperitori de valori de la Junimea nu au avut puterea a-l vedea. Problema e complexă, însă atacul la adresa lui Caragiale a fost - de acord - un gest (cel puţin) discutabil.

Fragment din articolul incriminat, “Domnul Caragiale” al lui Caion:

“Când năzbâtioşii aceia de locuitori ai Galiei pătrunseseră taman în Roma şi erau cât pe-aci să urce şi treptele Capitoliului, locuitorii cetăţii eterne fugiseră ca puii de potârniche pe unde D-zeu găsiseră.
O speţă ciudată de oameni rămase locului, aceştia fură senatorii, care credeau în mintea lor de mandarini că bărbile lor albe vor impune respect barbarilor; s-a întâmplat însă tocmai altfel: cu bărbi cu tot au fost morfoliţi de către neciopliţii aceia de năvălitori.
Acea speţă de mandarini înfloreşte şi în literatura noastră şi unul dintre ei este şi domnul Caragiale.
Bea domnul Caragiale, lumea zice că face spirit; varsă domnul Caragiale din pricina vinului, lumea zice că face spirit; poate că dă spirt afară, dar spirit ne-a ferit Domnul sfânt să vedem.
Când înjură domnul Caragiale, iarăşi lumea aplaudă şi zice că dumnealui face satiră populară.
Poate n-om fi noi populari şi d-aia nu prea apreciem meritul acestui domn, care întreaga sa viaţă n-a făcut decât spirit, care e un fel de surogat de alcool.”

Fragment din cel de-al doilea articol incriminat, “Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”, semnat de Caion:

” - Sdreleo, eşti un hoţ.
- Taci din gură, domnule, că d-ta eşti un june şi apoi niciodată nu ai furat, cum de mă numeşti hoţ?
Amicii domnului Caragiale astfel şi-au apărat magistrul.
- Domnule Caion, eşti un nemernic, un infam şi un june, cum de poţi a spune că a plagiat Caragiale, fala, mândria etc. a neamului nostru?
Le spui lor că sunt oameni necinstiţi, ei te numesc nemernic; nu-i bagi în seamă, ei îţi spun că eşti tânăr […].
Iată o nouă teorie favorabilă hoţiei de toate genurile: furi, omori şi vine un june poliţist şi te ia de guler, iar tu, ţanţoş, răspunzi:
- Fugi, d-le, că eu sunt hoţ bătrân; mucosule, ce cauţi să mă arestezi?
Domnul Mumuianu, eminentul procuror, pronunţă un rechizitoriu.
Acuzatul, un bătrân pungaş, îi răspunde:
- Taci, d-le, d-ta eşti mai tânăr şi n-ai furat, cum de mă judeci atunci?”

În timpul procesului, Caion a recunoscut că l-a inventat pe autorul ungur, că a inventat presupusul traducător al textului acestuia, că a falsificat un document pentru a da substanţă acuzaţiilor pe care le aducea lui Caragiale. S-a făcut celebru, dar nu a reuşit să dărâme mitul. Delavrancea l-a apărat pe prietenul său, într-un proces la care s-au vândut bilete ca la teatru, făcând din asta rolul vieţii lui şi marea dovadă a oratorului desăvârşit care era, atacând rând pe rând fiecare probă şi demontând unul câte unul fiecare argument, pentru a scoate la lumină adevărul.

Spune: “Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu îşi calomniază nici personajele create de el. Parcă îl văz retras într-un colţ, scânteindu-i privirea de pătrundere, surâzând de sinceră şi bună plăcere: îşi ascultă eroii pretutindenea, cu dragoste îi studiază, îi rotunjeşte în mintea lui, îi descarcă de partea banal-indiferentă, şi îi reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real. Aşa şi-a studiat tipurile; şi, animat de altă dragoste, de enorma dragoste de limba românească, s-a jertfit ei, frământând-o pentru a-i spori viaţa, puterea şi farmecul.”

Numele marelui dramaturg va fi reabilitat!

Caion va fi însă achitat…

Iar inima lui Caragiale va înceta să mai bată româneşte.

Sursa:http://blog.citatepedia.ro/

Moartea poetului Nicolae Labis, alta enigma nedezlegata

Cultura - Constantin ILIE

Cea mai mare parte dintre literati considera ca poetul legendar, asemuit cu Arthur Rimbaud, a fost victima universului concentrationar in care a trait, a regimului dejist, a politiei politice infiintate cu opt ani inainte de moartea lui Labis. Nici pâna in prezent nu s-a dorit descoperirea cercului de suspecti, a companionilor Mariei Polevoi - balerina-solista la ansamblul Ministerului Afacerilor Interne, din acea noapte fatidica. Sunt si „scriitori“ care il acuza pe poetul Labis ca a fost comunist. Acesta era doar un simplu membru al Uniunii Tineretului Muncitor (UTM), exclus din organizatie, reprimit si santajat. Filosoful mistic Petre Tutea, inainte de a muri, spunea ca, pe vremea aceea, tinerii aveau optiuni politice de stânga, intrucât erau total dezinformati. Apoi, a marturisit: „Pâna la vârsta de 30 de ani, am practicat un marxism imbecil“.

Nicolae Labis s-a nascut in satul Malini din judetul Suceava la 2 decembrie 1935. Dupa absolvirea scolii primare din satul natal, a urmat studiile liceale la Falticeni si la Iasi. Compunea poezii si povesti inca din copilarie. A debutat publicistic la nici 15 ani, in ziarul „Zori Noi“ din Suceava (1950). A publicat poezii in revista „Viata Româneasca“ (1951). Dupa absolvirea cursurilor Scolii de Literatura „M. Eminescu“ din Bucuresti (1952-1954), a ocupat functia de redactor la „Contemporanul“, apoi la „Gazeta literara”. In 1954 a frecventat timp de un semestru Facultatea de Filologie din Bucuresti. Volumul de debut, „Primele iubiri“ (1956), este singurul tiparit in timpul vietii. „Lupta cu inertia“ a aparut postum, in 1958. Nicolae Labis, poetul devenit legenda, a murit pe 22 decembrie 1956, la ora 2.00 noaptea, nu inainte de a dicta, de pe patul mortii, ultima sa poezie, „Pasarea cu clont de rubin“. Labis a fost inmormântat la cimitirul Bellu, dupa ce convoiul a dat ocol mormântului lui Mihai Eminescu si in fata caruia a stat un moment.
„Pasarea cu clont de rubin
S-a razbunat, iat-o, s-a razbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasarea cu clont de rubin,
Iar mâine
Puii pasarii cu clont de rubin,
Ciugulind prin tarâna,
Vor gasi poate
Urmele poetului Nicolae Labis
Care va ramâne o amintire frumoasa...“.
Ce inseamna sa te numesti Labis?
Scriitorul Constantin Crisan, in plin regim comunist (1986), in putine cuvinte, a realizat, poate, cel mai reusit profil al personalitatii lui Nicolae Labis, in ciuda faptului ca cititul printre rânduri devenise obisnuinta: „Sa conduci un cenaclu la 13 ani; sa participi la o consfatuire scriitoriceasca la 15 ani, sa debutezi la aceeasi vârsta, apoi, la 16 ani, sa fii cautat de marile reviste ale tarii, sa devori - in mai multe limbi straine - poezie, proza, filozofie, sa-ti faci intr-un cuvânt, cultura, dupa steaua ta polara si s-o faci profund, sa fii laureatul pe toata tara - si tot la 15 ani - al primului concurs literar postbelic (...)“.
Tulburatoarea afinitate cu Arthur Rimbaud
Criticul literar Nicolae Manolescu, in urma cu peste doua decenii, a scris si a publicat un material despre afinitatea tulburatoare a lui Labis cu poetul francez Arthur Rimbaud, salutul poetului legendar devenind de-a dreptul enigmatic: „Este, desigur, mai mult decât o intâmplare, prezenta lui Rimbaud in «Pantheonul» lui N. Labis (alaturi de Villon si Miorita) si in care, daca poetul ar fi ajuns sa-l definitiveze, nu ne-ar fi surprins sa-i aflam pe Sadoveanu, Eminescu si Arghezi. Acestia sunt geniile tutelare ale poeziei lui, ultimii doi nenumiti vreodata, insa a caror «colaborare» secreta ne-o destainuie atâtea din metaforele «Primelor iubiri» sau ale «Luptei cu inertia» (...) Cea mai tulburatoare afinitate ramâne totusi aceea cu Rimbaud, evocat in versuri greu de uitat:
«Scuture-si pe bulevarde capitala româneasca
galbenii tei si suie-si slavii inegal, semet, contur,
Din vuirea de tramvaie si din ud pavaj sa-ti creasca
Evocarea mea frateasca, incâlcit strengar, Arthur!»
Ce inexplicabil, obscur indemn l-a facut oare pe Labis, mort la douazeci si unu de ani, vârsta mortii literare a autorului «Iluminatilor», sa-si adreseze emotionantul salut «din vuirea de tramvaie si din ud pavaj»?
Ce presimtire i-a dictat acest vers prin care destinele lor tragice se unesc in constiinta noastra? (...) Mort asa de tânar, inainte de a se fi realizat pe deplin, Labis joaca, pentru generatia care urmeaza, rolul poetului legendar“.
Labis citea pe ascuns carti interzise de comunisti
In urma unui examen de admitere, pe 15 septembrie 1952, Nicolae Labis a intrat la Scoala de literatura „Mihai Eminescu“ din Bucuresti. A fost coleg de serie cu Ion Gheorghe, Radu Cosasu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Lucian Raicu, Doina Salajan, Irimie Straut, Elena Dragos, Alexandru Popescu (Vergu), Ioana Zamfir, Atanasie Toma, Dumitru Carabat, Gh. D. Vasile, Horia Arama, Ion Grecea, Stefan Luca si altii. Labis invata la clasa de maiestrie a Veronicai Porumbacu. Alti profesor: Mihai Gafita (seminarul de creatie), Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir (catedra de maiestrie artistica), Tudor Vianu (prelegeri de literatura universala), D. Micu, Ion Oana. Din aceasta perioada dateaza „Minimale“, caiet cenzurat, incluzând lecturi considerate ca fiind absolut obligatorii pentru un tânar poet: Rilke, Arghezi, Valery, Ion Barbu, Descartes, Hegel, Heraclit, Kant, Horatiu, Proust, Keats, Lukâcs... Labis avea un mit al lecturii si al bibliotecii, inca din copilarie.
Câteodata aveau acces la Casa Scriitorilor, unde rulau filme, se faceau intâlniri literare - urmate bineinteles de reuniuni tovarasesti - udate cu tot felul de bauturi. In perioada examenelor redeveneau seriosi. Invatau zi si noapte. Ii vizitau Sadoveanu, Camil Petrescu, Marcel Breslasu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Eusebiu Camilar, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu. Nici unul dintre ei nu voia sa se faca de râs in fata maestrilor. Labis mai citea si carti interzise cumparate de la anticari: Goga, Blaga, Arghezi, Bacovia. Mai mult, acesta renunta la cursurile de Filologie, „Stalin si problemele lingvistice... ale istoriei... ale geografiei“ nefiind pe placul sau.
Asa era pe vremea primelor iubiri, pe vremea lui Labis, caruia ii placea sa bea tuica indulcita cu miere de albine.
Excluderea poetului din UTM
Potrivit unor istorici literari, la sfârsitul anului 1952 se desfasurau alegeri de deputati la diferite nivele. Astfel, virtutile tinerilor scriitori au fost puse la incercare prin diferite modalitati, desi majoritatea dintre ei nu intruneau nici macar vârsta votarii. Erau chemati sa pazeasca in puterea noptii materialul electoral afisat pe strazile din preajma soselei Kiseleff, din Bucuresti, unde aveau sediul. De asemenea, aveau sarcina sa faca propaganda candidatilor inscrisi pe lista ce urma sa fie aleasa, integrându-se in rândurile celor care trebuia sa controleze listele de alegatori. Labis participase la toate aceste activitati. Sezatorile literare aveau caracter politic, in care Nicolae Labis excela in acel an cu interpretarea energica a poeziei „Marsul celor puternici“. Un oarecare poet, Nicolae Stoian, in anii '86 scria in Luceafarul ca in 1955, când Labis abia terminase capodopera sa „Moartea caprioarei“, l-a insotit de doua ori la sezatori literare: „Ceea ce-mi amintesc bine este ca prima strofa paragraf debuta evocator, dramatic, de ti se facea parul maciuca“. La sfârsitul primului an al Scolii de literatura „Mihai Eminescu“, a avut loc excluderea lui Nicolae Labis din Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM). Mai avusese si un vot de blam fiindca Labis isi pierduse carnetul de membru, ceea ce i-a agravat situatia. Stoian, secretar al Comitetului UTM, nu si-a dezis „vocatia“: „Trebuie sa spun ca, spre cinstea lui comunista, in cele doua luni si jumatate cât a contat ca exclus din UTM, a avut o comportare demna, revolutionara, scriind chiar versuri de rezonanta celor maiakovskiene cu privire la cartile care reprezinta carnetul sau de comunist“.
Diversiunea si santajul, armele activistilor de partid
Intr-un articol-evocare intitulat „Poetul devenit de timpuriu o amintire“, semnat de Nicolae Stoian (absolvent si el al promotiei a treia, promotia Labis a Scolii de literatura), in revista Luceafarul (octombrie 1986), se straduieste sa descrie câteva momente traite alaturi de Labis, fireste in consonanta cu cerintele vremii si cu propria „constiinta“. Reproducem citeva fragmente care nu fac altceva decât sa descrie o diversiune foarte bine dirijata:
„Constiinta ma obliga sa nu trec sub tacere o anume intâmplare de la sfârsitul primului an al Scolii de literatura «Mihai Eminescu» respectiv excluderea lui N. Labis din UTM. Cum eram secretarul Comitetului acestei organizatii de la scoala amintita, faptele in mare imi sunt binecunoscute, cu atât mai mult cu cât acesta fusese unicul eveniment de o asemenea gravitate, care ne apare acum de-a dreptul ridicol.
Perversiuni comuniste
Intr-o sâmbata din luna iunie 1953, fuseseram invitati mai multi scriitori la o reuniune culturala ce se tinuse la Editura Tineretului, in strada Nikos Beloianis, unde se servisera diferite gustari si bere. Printre invitati ma numarasem si eu si n-as putea spune ca s-a facut exces cu consumul de alcool. Fapt este ca eu plecasem mai devreme. Colegul N. Labis impreuna cu o tânara poeta, si ea studenta a Scolii de literatura, se intorsesera ceva mai târziu, pesemne orele 24.00, intrând in incinta respectivei institutii prin strada Mihail Kogalniceanu, pe o poarta pe care noi o lasam intentionat libera pentru intârziati. Dupa ce s-au vazut in curtea Scolii de literatura, inainte de a patrunde in cladire, au mai zabovit la o masa de piatra de pe malul micului lac artificial decorativ, sarutându-se ca orice tineri care n-aveau mai mult de 18 ani. Fapt este ca Labis o sarutase cam patimas pe gât, lasându-i semne ca intr-un anumit cântec (invidie pe fata - n.r.)“.
„Respectiva colega dormind niznai de semnele ce le avea, intr-una din nopti a fost vazuta de o alta colega, fosta activista de UTM, femeie cam neluata in seama de partea barbateasca (diversiune sau sindrom NF - n.r.).
A fost de ajuns aceasta repede si parsiva ochire pentru ca sa se declanseze o intreaga ancheta de catre aceasta femeie rea, aparent aparatoare a moralitatii comuniste. Unul dintre primii care a fost insarcinat din partea conducerii scolii sa-l interpreteze pe Labis am fost eu, care n-am putut deduce nimic din pretinsele intentii de viol. E drept ca eu insumi, fiind foarte tânar, m-am limitat, cum mi s-a si parut firesc, la o simpla intrebare: «Bai cârlane, caci asa ii spuneam lui Labis in intimitate, spune-mi, ai vrut sa-i faci ceva?» «Ai, ba Nae, n-ai vazut ce i-am facut? Am pupat-o mai cu foc si atât - fapt explicabil la ora aceea si dupa mai multe sticle de bere» (presiunea «prietenului» Stoian pentru o noua diversiune - n.r.)“.
A urmat un simulacru de adunare generala a comitetului, nu inainte ca Stoian sa informeze organizatia de partid: „Cât priveste sanctiunea, in conditiile de atunci explicate mai inainte, trebuie sa spun ca, doar cu exceptia unuia, care s-a abtinut de la vot (adevarul este ca nu a existat o abtinere, ci un vot impotriva excluderii - n.r.), toti ceilalti participanti la adunare au aprobat propunerea referatului ca Nicolae Labis sa fie exclus din UTM, dat fiind faptul ca mai avea un vot de blam pentru ca isi pierduse carnetul de membru UTM (inclusiv Stoian a votat pentru excluderea lui Labis - n.r.). Intr-o discutie telefonica cu secretara CC a UTM, buna-cunoscatoare a insusirilor politico-morale ale lui Labis, mi-a spus sa-l reiau in evidenta , ca si când nimic nu s-a intâmplat (urma Festivalul Mondial al Tineretului si Studentilor, la Bucuresti si comunistii aveau nevoie de Labis ca de aer - n.r.)“.
Balerina Polevoi de la Ministerul de Interne
Moto:
„Dealu-i deal si valea-i vale, Curva-i curva pâna moare“
(din folclorul mioritic)
In „România libera“ din 17 septembrie 1979 a aparut stirea mortii Mariei Polevoi, singura care putea marturisi ultima seara-noapte traita cu Labis. O necunoscuta a decis sa rupa tacerea, in 1986, si sa-i scrie celui pe care il considera „cercetator“ la revista Flacara. Necunoscuta era fosta colega a Mariei Polevoi (rusoaica unsa cu toate alifiile - n.r.) si a semnat Em. B. , nume ramas strict confidential si in prezent.
Cu trei ani inainte de a iesi la pensie, Mariei Polevoi, in vârsta de 37 de ani, balerina-solista la Ansamblul Militiei (in 1959 a iesit la pensie, la vârsta de 40 de ani), i s-a pus „pata“ pe Labis. Din relatarile enigmaticei colege Em. B. reiese ca Meri, cum ii placea sa fie alintata, ori isi dorea o noapte de sex cu Labis, ori sa creeze o diversiune pentru disparitia sa. Probabil, ambele supozitii sunt adevarate. Nu stim pe cine la numit „cercetator“ si nici cine este domnul T. (probabil Gheorghe Tomozei - n.r.).
Em. B. a dat detalii despre noaptea de 9-10 decembrie, noaptea accidentului de tramvai. Scrisoarea ei a fost publicata de Stoian in revista Luceafarul din octombrie 1986. Iata câteva fragmente ilustrative:
„In zilele de dupa 9 spre 10 decembrie am fost acasa la Maria Polevoi care, profund impresionata de drama petrecuta sub ochii ei (inseamna ca era in tramvai - n.r.), s-a imbolnavit si o vreme nu si-a mai parasit locuinta decât pentru a merge, in calitate de martor, sa-si indeplineasca obligatiile fata de autoritati. Cele povestite mie atunci cu amanunte a dorit sa le uite si a evitat sa le mai spuna altcuiva.
In prima parte a serii, Poetul a sezut pe un scaun in fata Mariei, apoi ea l-a chemat si a stat lânga ea (actiunea se petrece la restaurantul Capsa din Bucuresti, in seara lui 9 decembrie 1956 - n.r.). Ii facea impresia unui copil mare, ciudat, ironic. A recitat la insistentele companionilor (nu se cunosc nici acum - n.r.) si mai mult pentru a scapa de gura lor. (o intâmplare se punea la cale - n.r.) (...) Era o foarte buna povestitoare. Ca sa-l uimeasca, i-a povestit câte ceva din viata de turnee, intâmplari din dincolo de scena dansatorilor. (...) Ei doi, femeia si scriitorul, au vorbit tot timpul pe un ton confidential. Ceilalti au inceput sa faca glume la adresa lor, lucru care l-a facut pe Labis sa se simta stingher si sa refuze «un pahar de impacare». In acest context, Maria Polevoi l-a invitat pe poet la ea acasa (in Calea Calarasi - n.r.). Pentru a nu lasa loc comentariilor, urma sa plece fiecare separat si sa se intâlneasca in statia de tramvai. Ceilalti voiau sa continue seara in alt local, de aceea Maria s-a vazut nevoita sa-i urmeze, nu stia cât ar fi fost de asteptat in statie (tradare sau diversiune? - n.r.). Nici Labis nu parea a fi dornic sa paraseasca vesela societate. (...) Au plecat la Victoria. In noul local, Labis n-a mai baut. Cei de la masa - companionii de la Capsa, au spus ca nu-i mai dau sa bea pentru a nu se ameti mai tare. (...) Trecând peste orice prudenta, Maria s-a dus la Labis, care era la o masa vecina, in picioare, si i-a spus ca ei pleaca. La usa, Poetul s-a alaturat grupului. Drumul parcurs si atitudinea «femeii» si a scriitorului in statie, pe refugiu, trebuia sa lase impresia ca cei doi aveau, intâmplator, acelasi drum, ca intre ei nu exista nici o intelegere“.
Enigmatica Em B. spune ca Maria Polevoi nu si-a iertat niciodata faptul ca l-a chemat acasa la ea, ca, intr-un fel, l-a indreptat catre „ceasul rau“. Nu si-a iertat ca l-a lasat singur pe refugiu: „A vrut sa ia tramvaiul din mers. O vitejie de baetan in fata unei femei care i-a aratat atentie, l-a considerat barbat“. Ore in sir Maria isi repeta aceleasi lucruri, isi facea reprosuri si plângea. Il plângea pe tânar, nu pe Poet!“.
Maria Polevoi a murit in garsoniera din Calea Calarasi, acolo unde a dorit sa-l duca pe poet, unde a trait singura. S-a sinucis in 20 iulie 1978, luând o mare doza de somnifere. A fost incinerata.
Maria Polevoi a decis sa escamoteze adevarul: cel al plecarii spre statia de tramvai Coltea. Iata marturia juridica a balerinei de la Interne: „Labis Nicolae a trecut pe lânga mine, nu m-a vazut si nici eu nu i-am dat atentie. (...) Ma gândeam ca a fost lasat singur“. Sa inchei cu acelasi moto?

Cultura - Constantin ILIE

Adevarul despre Eminescu

Dosarul Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu - la organizarea Partidului Conservator - a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

De la Nistru pan’ la Tisa

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii - ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

Societatea Carpatii - serviciul secret roman al Daciei Mari

In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi - Societatea Carpatii. Societatea isi propunea - conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat… spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”).

Nationalistii, urmariti si de rusi

Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar - ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregateste ceva

Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

Suprimarea incepe de la 33 de ani

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor - potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar - bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele - cica sa nu fie distruse - depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”.

Otravit cu mercur

Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul - nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.

Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului - deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

Sursa:http://www.mihai-eminescu.net/